Home Noutati ROMANIA MEA: „TARA CONTROVERSELOR!”
ROMANIA MEA: „TARA CONTROVERSELOR!”

CASTIGATOAREA CONCURSULUI DE ESEURI „ROMANIA MEA”

 

     Mi se spune ca sunt un copil indraznet aflat pe treptele maturizarii… Frumoasa caracterizare… Ma simt cuprinsa de un vartej analitic si ma gandesc ca as putea sa decupez scurte fragmente de viata autentic romaneasca, intr-o dimineata frumoasa de vara. De comun acord cu gandurile mele, mai ridic o data binoclul si privesc in zare pentru a da frau liber vocii interioare.

     Astfel, privesc la Romania, aceasta tara teribil de simpla si frumoasa, trecuta adesea prin focurile unor razboaie, despre care am invatat la istorie ca nu au fost intotdeauna ale ei, aclamata  si blamata, si oachesa, cu oameni care viseaza sa traiasca in alta tara. Iluzoriu? Nu stiu ce sa zic de la inalţimea celor 17 ani ai mei...

      Este tara mea, tara scapata din mana ce se indreapta spre un declinul sadic creat de propriile mentalitati? Ar fi absurd sa pun aceste cuvinte pe umerii numelui de Romania? Nu, eu nu sunt in masura sa invinuiesc tara pentru nimic ci doar sa atrag atentia catre „umilul” megies roman.

     Este cert faptul ca intr-o zi voi putea parasi aceasta tara... Privesc, stagnez dar nu, stingher ca un fobist aflat in fata propriei usi fara cheie… Cutez  a-mi parasi tara si a incepe viata intr-o tara perfecta? Este Romania o tara perfecta? Cum ar arata o tara perfecta, cu oameni perfecti? Romania este locul unde am crescut, am impartit bucurie, tristete, am invatat sa iubesc, sa dau frau liber imaginatiei, sa cred in fortele proprii, sa ma exprim, sa ajut, sa caut raspunsuri, sa ignor, sa sper ca intr-o zi eu cu un grup de oameni asemeni mie vom putea pune baze solide intr-o tara ierarhic magnifica, iar spectacolul proastei imagini va inceta.

     Ma simt prinsa in mrejele tarii care, cu o ultima sfortare, incearca sa ma ademeneasca  prin masivele ei inzapezite iarna, prin adierea florilor de primavara, cu aerul ei de fecioara adormita de bogatia verii si dezmierdata de o batrana toamna tarzie, traversata dinspre vest spre est de zonele intinse de campie cultivata cu sapa si cu calul, de oameni care s-au chinuit sa-si dea un rost propriei vieti. Purtam cu noi veacul frumusetii, a dorului de drumetii, a muncii obositoare de la camp care nu curge parca prin vene desi glasul biroului si ora 7 pandeste perfid… De undeva, din inima tarii se aude tulburator imnul in culorile sfinte de curcubeu, tricolor al unui popor ce pe zi ce trece uita sa traiasca, avand un cult al acumularii de traume. Probleme sau pareri tardive, puse fata in fata cu romanul, se aud ca dintr-o crevasa: avem facilitati insuficiente, fonduri inexistente, tinere talente distruse de pitipoance cu sex appeal, faptul ca pentru clasa politica suntem simple instrumente de vot cu propuneri indecente, daca indecenta inseamna echivalenta vot – peste congelat, ca noi desi nu avem suficiente case... construim monumente, ca bunele maniere par a se gasi la intelectuali sau in aparenta la cei cu portofele nepurtate in buzunar, presiuni ca la capatul saraciei se afla viata, clubul, luxul. Cumplit este faptul ca fiecare dintre noi avem idealuri si sentimente, suntem o  intreaga natiune ce ne cautam valori si inca indraznim sa speram ca vom trai o viata care sa nu se transforme in tipul de hrana fara condiment.

     As vrea sa cred ca, orice curs vor lua lucrurile, Romania este in noi, totul tine de noi, redresarea tine de noi, ca le suntem datori celor care au luptat de veacuri pentru fiecare palma de pamant. As vrea sa se trezeasca in noi spiritul civic si sa ne gandim ca nu am putea privi altfel Romania decat locul unde copiii sunt invatati sa vorbeasca romaneste, sunt educati si purtati de mana in gradinite, apoi la scoala.

     Daca m-ar intreba cineva de unde sunt, cu siguranta as sti sa raspund: din Vaslui, de pe o strada anume, locuiesc intr-un bloc, fost gri, actualmente colorat fara nicio noima, colt cu maneaua vecinului de la parter si cu bormasina celui de la 3 care sparge si mestereste de cel putin un an. Ma uit in oglinda analitic, cred ca arat bine, parul imi cam face figuri, dar deja nu-l mai iau in seama. Cobor scarile prudent, mi-e teama sa nu alunec, a spalat proaspat femeia noastra de serviciu. La capatul culoarului deja zaresc aceleasi siluete, vecinii mei care asculta muzica pusa in casa de afara. Incerc sa-i ignor, asa cum ignor si replica de fiecare zi a mamei, mama nu se poate abtine sa nu exclame „Ce dracu or face astia toata ziua în fata blocului? Altii de varsta lor au si copii. Mai tarziu iti dau in cap pentru o bucata de paine!” In naivitatea ei, spera... sa nu ajung si eu ca ei.

     Inaintez spre iesirea din scara. Vali, un urecheat ciudat, ma saluta zambind cu gura plina de seminte. Schitez un zambet, ma mai intreaba ceva, dar nu mai aud ce, nici nu mai doresc sa aflu, dar le simt privirea fix pe fundul meu. Brusc, ma intreb daca vreunul o fi avut  in viata lui emotii la romana, sau s-o fi straduit la matematica. Imi vine un gand si mai ciudat in minte. Cum or fi aratat cand erau bebelusi, moi si pufosi. Ce asteptari o fi avand de la ei niste mamici nedormite? Unde, pe ce scara a societatii ar trebui sa-i asez?  Sunt scursuri, sunt plevusca? Or fi, dar sunt romani, la fel ca si mine! Asta nu pot ignora. Ce sanse primesc ei si de la cine? Ce sanse primesc eu si de la cine? Prin urmare, eu am un reper, eu cea dintr-o familie obisnuita, ei – din familii la fel de obisnuite, ca si mine! Lasati de capul lor, au alte repere… Eu, de pe strada X, din blocul X ca si ei, eu din Vaslui, ca si ei, eu din Romania ca si ei… Din Romania mea si din Romania lor…

     Mergand spre scoala, ma gandesc brusc la ce as vrea sa ma fac cand voi fi mare. Mesajele primite sunt cel putin bulversante: „Scoala romaneasca scoate tampiti”! Oi fi si eu unul dintre ei? Cu siguranta! „Medicii din Romania sunt cei mai slabi din Europa, si e la moda sa te tratezi in strainatate”... Toate fetele de varsta mea vor sa se faca modele sau... nu ştiu... Ceva care sa le aduca multi bani si faima.

     Imi atrage brusc, deodata, atentia un afis de publicitate rupt. Inca se mai observa zambetul „ca pentru poza” al celui care promitea ca si altii... marea cu sarea! Ma intreb, n-o fi si el un produs al scolii romanesti. Daca da, avem acelasi numitor comun, eu si cu domnul din afise, suntem tampiti. De ce as vota un tampit?

     Drumul catre scoala e un spectacol cotidian. Imi propun mereu sa vad ceva, o particica din tara asta. In acest moment vad o femeie carand o sacosa, insotita de sotul care fumeaza o tigara… si simt brusc ca nu mai vreau sa ma gandesc la nimic…

 


Gina Camelia ROMAN
Liceul Teoretic „Emil Racovita” – Vaslui